By
Sarajevo e orașul în care două dintre cele mai importante evenimente ale secolului trecut s-au petrecut la câțiva pași unul de altul. Pe un pod din centru a început, în 1914, Primul Război Mondial. Pe aceleași străzi s-a desfășurat, optzeci de ani mai târziu, cel mai lung asediu al unei capitale din istoria modernă. Între ele, orașul a găzduit o Olimpiadă de iarnă.
Articolul de față e un ghid de vizitare care nu ocolește istoria, dar nici nu o transformă în spectacol. Ce vezi, în ce ordine, cum se ajunge, ce se cade și ce nu se cade să faci într-un oraș în care evenimentele despre care citim în manuale s-au petrecut în amintirea oamenilor care îți servesc astăzi cafeaua.
Orașul dintre dealuri
Sarajevo e așezat pe fundul unei văi înguste, cu munți de jur împrejur. Geografia asta explică tot: e motivul pentru care orașul a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă din 1984 și, opt ani mai târziu, motivul pentru care a putut fi asediat atât de eficient.
Din centru, oriunde privești, vezi dealuri. Iar pe versanții lor, printre case, se văd cimitire albe, multe dintre ele deschise în anii nouăzeci, când spațiile obișnuite de înmormântare nu au mai fost suficiente. Sunt vizibile de peste tot și fac parte din peisajul zilnic al orașului.
Baščaršija: bazarul otoman
Centrul vechi al Sarajevoului e otoman, construit în secolul al cincisprezecelea, cu ulițe înguste organizate pe meserii: tăbăcari, arămari, argintari. Se numește Baščaršija și e încă un bazar funcțional, nu o reconstituire pentru turiști.
Reperul central e Sebilj, o fântână de lemn în stil otoman, în jurul căreia se adună porumbei și oameni. De acolo pornesc ulițele cu ateliere în care se lucrează și azi cuprul, cu ciocanul, în fața trecătorilor.
La câteva sute de metri, arhitectura se schimbă brusc: clădirile devin austro-ungare, cu fațade galbene și balcoane de fier. Există chiar un punct pe stradă, marcat cu o linie, numit locul unde Orientul întâlnește Occidentul, cu bazarul otoman de o parte și bulevardul vienez de cealaltă.
Podul Latin și 1914
Un pod obișnuit de piatră peste râul Miljacka, cu patru arcade. La capătul lui, pe colț, o placă discretă marchează locul unde arhiducele Franz Ferdinand și soția sa au fost asasinați la 28 iunie 1914. Peste câteva săptămâni, Europa era în război.
Muzeul de la colț e mic și se vizitează în douăzeci de minute. Ce impresionează nu e expoziția, ci scara locului: totul s-a petrecut pe o stradă îngustă, banală, pe care astăzi treci fără să observi.
Vijećnica, primăria arsă și reconstruită
Cea mai frumoasă clădire a orașului, ridicată de austrieci în stil neo-maur, cu fațadă în dungi roșii și galbene. A funcționat ca primărie, apoi ca bibliotecă națională.
În august 1992 a fost incendiată, iar aproape două milioane de cărți și manuscrise au ars. Reconstrucția a durat peste douăzeci de ani, iar clădirea a fost redeschisă în 2014. Se vizitează, iar în interior există o expoziție despre distrugerea și refacerea ei.
Urmele asediului, așa cum se văd azi
Asediul Sarajevoului a durat aproape patru ani, între 1992 și 1996, cel mai lung asediu al unei capitale din istoria modernă. Orașul a rămas fără apă curentă, electricitate și căi de aprovizionare, iar aproape unsprezece mii de oameni au murit, dintre care peste o mie de copii.
Ce se vede astăzi, la treizeci de ani distanță: fațade cu urme de schije, unele reparate, altele nu. Iar în pavaj, pe alocuri, urmele de obuz au fost umplute cu rășină roșie, formând un fel de flori de beton. Localnicii le spun trandafirii Sarajevoului. Nu sunt semnalizate și nu au plăci explicative. Le descoperi pășind peste ele.
Sub pista aeroportului, aflată sub control internațional, locuitorii au săpat manual un tunel de opt sute de metri, singura legătură a orașului asediat cu exteriorul. Prin el au trecut oameni, alimente, medicamente și arme. Astăzi, un segment de douăzeci și cinci de metri se vizitează, într-o casă de la marginea orașului transformată în muzeu. E cel mai important loc din acest articol și se ajunge cu taxiul sau cu tururi organizate.
Moștenirea olimpică din 1984
Cu opt ani înainte de asediu, Sarajevo a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă, iar orașul încă poartă urmele acelui moment de deschidere.
Pe muntele Trebević, la douăzeci de minute cu telecabina din centru, se află pista de bob abandonată: un șarpe de beton lung de un kilometru și jumătate, care coboară prin pădure, acoperit acum de graffiti. În timpul asediului a fost folosită ca poziție de tragere. Astăzi e unul dintre cele mai fotografiate locuri ale orașului și se parcurge pe jos.
Telecabina, distrusă în război, a fost refăcută și redeschisă în 2018. Urcarea costă puțin și oferă cea mai bună panoramă asupra văii.
Cafeaua bosniacă și ritmul orașului
Cafeaua se servește într-un ibric mic de cupru, cu o ceșcuță fără toartă, o bucată de rahat și un pahar cu apă. Se bea încet, cu conversație, iar graba e considerată nepoliticoasă.
E cel mai bun mod de a înțelege orașul: stai o oră într-o cafenea din Baščaršija, pentru mai puțin de doi euro, și te uiți cum trece lumea. Sarajevo e ieftin, chiar și după standarde balcanice, iar o cină bună pentru doi costă 25 până la 35 de euro.
Cum vizitezi Sarajevo cu bun-simț
- Întreabă înainte de a fotografia oameni, mai ales în cimitire și la memoriale. Regula e aceeași ca oriunde, dar aici contează mai mult.
- Nu presupune nimic despre interlocutor. Orașul are trei comunități principale, iar experiențele oamenilor din anii nouăzeci sunt diferite și personale. Dacă cineva vrea să povestească, va povesti.
- Evită tururile care vând senzațional. Există ghizi excelenți, mulți dintre ei au trăit asediul și explică sobru. Există și tururi construite ca atracție macabră. Diferența se vede din descriere.
- Nu trata urmele războiului ca decor. Fațadele cu gloanțe sunt casele unor oameni care locuiesc acolo.
- Mergi și pentru ce e viu, nu doar pentru ce s-a întâmplat. Sarajevo are un festival de film important, o scenă de cafenele excelentă și o bucătărie subestimată.
Informațiile oficiale pentru vizitatori sunt pe site-ul oficial de turism al orașului Sarajevo, iar despre muzeele orașului pe pagina Muzeului Sarajevo.
Tunelul speranței, trandafirii Sarajevoului și cimitirele de pe versanți nu apar ilustrate aici, fiindcă nu există fotografii libere de drepturi confirmate cu ele. Am refuzat de asemenea imagini cu clădiri distruse prezentate ca „locuri misterioase”, pentru că sunt casele unor oameni, nu decor. Prefer să scriu despre ele decât să le ilustrez greșit.
Întrebări frecvente (FAQ)
Concluzie
Sarajevo e un oraș în care istoria nu e ținută în muzee, ci e pe stradă, în pavaj și în fațade. Asta îl face intens și, pentru unii vizitatori, greu.
Merită mers cu două lucruri în minte. Primul: aici s-au petrecut evenimente pe care lumea le știe din manuale, iar oamenii care ți le pot povesti sunt încă printre noi. Al doilea: orașul nu vrea să fie vizitat doar ca loc al unei tragedii.
Bea o cafea bosniacă lângă Sebilj, urcă cu telecabina pe Trebević și rămâi până seara. Sarajevo e viu, ieftin și primitor, iar asta e partea pe care puțini o povestesc când se întorc.
