By
Cimitirul Père Lachaise nu e o atracție ca oricare alta și merită abordat ca atare. E cel mai vizitat cimitir din lume, cu peste trei milioane de oameni pe an, dar rămâne un cimitir activ, în care se fac și astăzi înmormântări. Asta schimbă complet felul în care se umblă prin el.
Articolul de față e un ghid practic: cum ajungi, pe ce poartă intri, cum găsești mormintele celebre fără să te rătăcești două ore, cât durează o vizită rezonabilă și ce nu se face acolo. Plus câteva lucruri despre cum a apărut ideea de cimitir-grădină, care explică de ce locul arată așa cum arată.
Ce este, de fapt, cimitirul Père Lachaise
A fost deschis în 1804, pe un deal din estul Parisului, la ordinul lui Napoleon, într-un moment în care cimitirele din interiorul orașului fuseseră închise din motive de igienă. Numele vine de la duhovnicul regelui Ludovic al paisprezecelea, care avusese o casă acolo.
La început nimeni nu voia să fie îngropat atât de departe de centru. Administrația a rezolvat problema comercial: a mutat acolo, cu mare publicitate, presupusele rămășițe ale lui Molière și La Fontaine, apoi pe cele ale cuplului medieval Abélard și Héloïse. Numărul concesiunilor a crescut de la câteva zeci la câteva mii în douăzeci de ani.
Astăzi are patruzeci și patru de hectare, în jur de șaptezeci de mii de morminte și peste cinci mii de arbori. E, tehnic vorbind, unul dintre cele mai mari spații verzi din Paris, iar plimbarea prin el seamănă mai mult cu un parc în pantă decât cu un cimitir.
Cum ajungi și pe ce poartă intri
Cimitirul e în arondismentul 20, în estul orașului, și are cinci intrări. Alegerea porții contează mai mult decât pare, fiindcă terenul urcă mult, iar diferența dintre a intra de jos și a intra de sus e de vreo șaizeci de metri de urcuș.
| Intrare | Stație de metrou | Bun pentru |
|---|---|---|
| Bulevardul Ménilmontant | Père Lachaise | Intrarea principală, harta, Zidul Federaților departe |
| Rue des Rondeaux | Gambetta | Intrare de sus, cobori tot traseul, cea mai comodă |
| Rue de la Réunion | Alexandre Dumas | Aproape de colțul de sud-est, mai liniștită |
| Poarta Gambetta | Gambetta | Cea mai apropiată de mormintele din partea nouă |
Intră pe la Gambetta, adică de sus, și coboară spre bulevardul Ménilmontant. Faci același traseu, vezi aceleași lucruri și economisești tot urcușul. Majoritatea vizitatorilor fac exact invers, fiindcă stația de metrou are numele cimitirului.
Intrarea e gratuită. Programul se schimbă sezonier, iar orele exacte sunt publicate de primăria Parisului. Ultima intrare e cu un sfert de oră înainte de închidere, iar paznicii scot lumea la fix.
Cum te orientezi fără să pierzi două ore
Cimitirul e împărțit în nouăzeci și șapte de divizii, numerotate, iar fiecare alee are un nume propriu, marcat pe stâlpi de fontă. Sistemul e logic pe hârtie și complet dezorientant pe teren, fiindcă aleile urcă, coboară și se curbează.
Harta gratuită de la intrarea principală e insuficientă: are marcate doar câteva morminte și nu are curbele de nivel. Cea vândută de vânzătorii de la poartă, cu vreo două euro, e mult mai detaliată. Alternativ, aplicațiile de hărți funcționează bine, fiindcă mormintele importante sunt marcate ca puncte de interes.
Nu încerca să vezi tot. Alege cinci sau șase morminte, uită-te unde sunt pe hartă și fă un traseu care le leagă, coborând. Restul se vede pe drum. Cei care încearcă să bifeze douăzeci de nume ajung să alerge pe alei și să nu vadă nimic.
Mormintele celebre și unde se află
Lista e lungă, dar câteva nume atrag majoritatea vizitatorilor. Le dau mai jos cu divizia, ca să le poți lega pe hartă.
| Nume | Divizia | Ce vezi |
|---|---|---|
| Oscar Wilde | 89 | Monument modernist cu înger, protejat de un panou de sticlă |
| Jim Morrison | 6 | Piatră simplă, împrejmuită, cu pază discretă în sezon |
| Frédéric Chopin | 11 | Monument cu o muză, aproape mereu acoperit de flori |
| Édith Piaf | 97 | Cavou de familie sobru, ușor de ratat |
| Marcel Proust | 85 | Lespede neagră simplă, fără ornamente |
| Abélard și Héloïse | 7 | Baldachin neogotic, cel mai vechi monument mutat aici |
Mormântul lui Oscar Wilde a fost acoperit cu un panou de sticlă în 2011, după ce zeci de ani de sărutări cu ruj au deteriorat piatra. Grăsimea din ruj pătrunsese în calcar, iar curățarea îl erodase deja vizibil. Panoul se șterge periodic, piatra nu.
Mormântul lui Jim Morrison, mort la Paris în 1971, a fost multă vreme locul cel mai problematic din cimitir, cu petreceri nocturne și cu graffiti pe mormintele vecine. Astăzi e împrejmuit și supravegheat, iar accesul e doar vizual.
Arhitectura funerară: ce te uiți, de fapt
Dincolo de nume, cimitirul e un catalog de arhitectură de secol nouăsprezece, în care se citește direct istoria gustului burghez. Capelele neogotice, obeliscurile egiptene, coloanele frânte și îngerii de marmură nu sunt decorații întâmplătoare, ci convenții cu sens precis.
Coloana frântă însemna o viață curmată devreme. Torța întoarsă cu flacăra în jos însemna sfârșitul. Clepsidra cu aripi, trecerea timpului. Iedera sculptată, fidelitatea. Toate se repetă de sute de ori pe alei și devin lizibile după douăzeci de minute de mers atent.
Materialul spune și el ceva. Marmura albă era scumpă și indica bani. Calcarul parizian, mult mai ieftin, se erodează vizibil și explică de ce atâtea chipuri sculptate nu mai au trăsături.
Zidul Federaților și memorialele
În colțul de sud-est se află Zidul Federaților, locul în care, în mai 1871, au fost executați ultimii apărători ai Comunei din Paris. E un zid simplu, cu o placă, iar în fiecare an, în ultima duminică din mai, are loc o comemorare.
În aceeași zonă se află și un grup de monumente dedicate victimelor lagărelor de concentrare, ridicate după al Doilea Război Mondial de asociații de foști deportați. Sunt sculpturi expresioniste, dure, complet diferite ca ton de restul cimitirului.
Zona merită văzută, dar merită și tăcere. Nu e loc de fotografii cu telefonul ridicat deasupra capului, iar în zilele de comemorare accesul e restricționat.
Reguli de bun-simț într-un cimitir activ
Père Lachaise are în jur de trei mii de înmormântări pe an. Foarte probabil, în timpul vizitei tale, undeva pe alei se desfășoară o ceremonie. Asta impune câteva lucruri simple.
Nu se calcă pe morminte, nici pe lespezi, nici pe bordurile de piatră, chiar dacă pare drumul cel mai scurt. Nu se fotografiază ceremoniile și nici oamenii care plâng. Nu se mănâncă și nu se bea pe alei. Nu se lasă obiecte pe morminte, oricât de simpatic pare gestul: administrația le strânge oricum.
Picnicurile sunt interzise explicit, la fel ca alergarea, bicicletele și animalele de companie. Regula pentru fotografii e simplă: dacă în cadru intră un nume și o dată recentă, mai bine nu.
Dimineața devreme, la deschidere, într-o zi lucrătoare de toamnă. Frunzișul e galben, lumina intră lateral printre capele, iar aleile sunt aproape goale. Weekendurile de vară sunt exact opusul, mai ales pe traseul dintre intrarea principală și mormântul lui Morrison.
Ce mai vezi în jur, după vizită
Cartierele din jur, Ménilmontant și Belleville, sunt printre cele mai puțin turistice din Paris și merită o după-amiază. Sunt zone de deal, cu străzi în pantă, cu artă stradală și cu prețuri semnificativ mai mici decât în centru. O hartă detaliată a diviziilor și a mormintelor se găsește pe pere-lachaise.com, un proiect independent de documentare a cimitirului.
La douăzeci de minute de mers spre nord se află parcul Buttes-Chaumont, amenajat în 1867 pe o fostă carieră de gips, cu o stâncă, un pod suspendat și un templu în vârf. E parcul preferat al parizienilor din estul orașului și e complet diferit de grădinile geometrice din centru.
Dacă vrei să continui tema, celelalte două cimitire-grădină ale Parisului sunt Montmartre, în nord, și Montparnasse, în sud. Ambele sunt mai mici, mai plate și mult mai puțin aglomerate.
O notă despre fotografii
Acoperirea fotografică liberă a acestui cimitir e foarte slabă, iar asta e o consecință directă a subiectului: majoritatea imaginilor disponibile arată morminte cu nume lizibile ale unor persoane private, pe care am ales să nu le folosim.
Din acest motiv, doar câteva dintre imaginile de mai sus sunt confirmate ca fiind chiar din Père Lachaise. Restul sunt fotografii din alte cimitire vechi europene, alese pentru același tip de arhitectură funerară, plus imagini din cartierele pariziene din jur. Fiecare legendă spune ce se vede și de unde e.
Niciun mormânt celebru din articol nu apare în fotografii, fiindcă nu există imagini libere ale lor. Le-am descris în text și le-am dat divizia, ca să le găsești pe teren.
Întrebări frecvente (FAQ)
Concluzie
Cimitirul Père Lachaise merită vizitat, dar nu ca listă de bifat. Cele mai bune momente ale unei plimbări acolo nu sunt mormintele celebre, ci aleile lăturalnice, unde piatra e acoperită de mușchi, numele s-au șters și nu mai trece nimeni.
Dacă ai două ore, intră de sus, de la Gambetta, alege cinci morminte, coboară fără grabă și lasă restul pe seama întâmplării. Și ține minte tot timpul că locul e în funcțiune: undeva, pe una dintre alei, cineva își îngroapă un părinte.
